În fiecare campanie prezidențială, România votează nu doar un om, ci o proiecție: salvator, reformator, conducător. Fiecare candidat vine cu un program amplu, cu promisiuni care acoperă toate domeniile: de la agricultură la digitalizare, de la pensii la investiții, de la infrastructură la educație.
Dar între ce promite candidatul, ce înțelege alegătorul și ce poate face de fapt un președinte este o distanță uriașă – una pe care campaniile rareori o recunosc și pe care alegătorii rar o evaluează lucid.
Candidatul – proiectat ca premier, aplaudat ca salvator
Campania prezidențială creează, inevitabil, iluzia unui om care poate tot. Sondajele sunt construite pe speranță, mesajele pe încredere, mitingurile pe emoție. Se vorbește despre salarii, spitale, investiții, reforme profunde – deși niciuna dintre acestea nu intră, în mod direct, în atribuțiile președintelui.
Realitatea constituțională este alta. România are un regim semiprezidențial. Președintele nu semnează bugete, nu alocă fonduri, nu stabilește politici fiscale. Nu poate construi autostrăzi, nu poate aduce investitori și nici nu poate reforma sistemul sanitar.
Falia dintre a spera și a putea: ce poate face un președinte?
Mult mai puțin decât se promite – dar poate mai mult decât se folosește.
- Poate numi premierul și poate influența major construcția unei majorități guvernamentale.
- Poate conduce politica externă și poate repoziționa România pe scena europeană și globală.
- Poate coordona securitatea națională, în calitate de președinte al CSAT.
- Poate cere referendumuri, pe teme esențiale pentru societate.
- Poate impune teme reale în spațiul public, în locul agendei de conjunctură.
- Și, mai ales, poate spune adevărul. Într-o societate obosită de festivism politic, un președinte care nu minte devine, prin simplul fapt al onestității, un punct de sprijin.
Ce votăm, de fapt?
Când punem ștampila, credem că votăm soluții. În realitate, votăm direcție. Credem că votăm rezolvări. De fapt, votăm viziune.
Credem că alegem omul care va construi.
În realitate, alegem -sperăm – pe cel care poate convinge clasa politică să nu mai demoleze.
În fața fiecărui afiș electoral ar trebui să ne întrebăm: candidatul promite să facă lucruri? Lucruri pe care le poate face? Promite bani care vor veni și pe care nu îi gestionează el?
Sau promite să spună lucruri pe care nimeni nu vrea să le spună?
Și dacă președintele spune, iar ceilalți tac?
Adevărul e că președintele poate rosti ce alții evită. Dar sistemul are mecanisme vechi de autoapărare. Dacă vocea prezidențială devine incomodă, clasa politică poate ignora, amâna, discredita sau izola. Se pot preface că nu aud. Se pot strădui chiar să se scuture de el – elegant, procedural, constituțional, dar cu același rezultat: blocaj.
Așadar, funcția prezidențială nu este o baghetă magică. Este o tribună. Uneori ascultată. Alteori boicotată. Dar chiar și atunci când e singură, vocea ei contează.
Pentru că într-o societate obosită de tăceri convenabile, cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume. Chiar și dacă ceilalți aleg să nu răspundă.
Ce putem face noi?
Poate că adevărata întrebare nu este doar ce poate face președintele, ci ce putem face noi, alegătorii, în aceste 30 de zile. Cu materialul uman pe care îl avem la dispoziție.
Să ne uităm dincolo de slogan. Să citim mesajele de campanie ale celor 11 candidați. Să le analizăm CV-urile cu răbdare, să ne întrebăm ce au făcut concret, nu doar ce promit. Să vedem dacă în spatele afișelor se află un om care înțelege țara – și care înțelege funcția.
Pentru că votul pentru președinte nu e despre viitorul unei guvernări. E despre limitele și forța unui singur om, pus într-un loc de unde poate vorbi pentru o întreagă națiune.
Va avea discursul propriu sau va repeta exclusiv talking points de pe o hârtie oficială?
România are nevoie, mai mult ca oricând, de un președinte care știe ce poate. Și care are tăria să spună ce trebuie.
Dar acela, oricine ar fi el, dacă ar fi parte a listei de 11 oameni, chiar ar fi ales?
