Titlul de cetățean de onoare ar trebui așezat într-o oglindă. Nu pentru a reflecta strălucirea simbolică pe care comunitatea o proiectează asupra unui om, ci pentru a ne ajuta să vedem ceea ce el, prin însăși ființa sa, a dăruit locului. Necondiționat. Fără a cere. Fără a aștepta.
Onoarea nu vine din titlu. Vine din existență. Iar dacă cineva se oprește, într-o zi, și spune da, merită, este doar o coincidență frumoasă între luciditate și memorie. Un gest binevenit, dar colateral valorii.
Corneliu Dan Borcia. Actor. Director. Om de teatru.
S-a născut la Sibiu, dar a trăit în teatru. A crescut în Tecuci, dar a înflorit la Piatra Neamț. A fost director, dar mai ales prezență. Una esențială. Una de neînlocuit.
A doua seară a premierei Nora de Ibsen aduce din nou în fața publicului un strigăt – de libertate, de demnitate, de curaj. Tot azi, pe 30 martie, Corneliu Dan Borcia ar fi împlinit 82 de ani. Un cerc subtil se închide: Nora merge spre o viață nouă. El, într-o altă existență, rămâne în memoria scenei. Prezent, tăcut, dar viu.
Pe la începutul anilor ’70, a jucat în Peer Gynt. Tot Ibsen. Tot cu forță. Tot cu pasiune. Regia – Cătălina Buzoianu. Distribuție de vis. Teatru de aur. Iar el – acolo. Nu în umbră. În miez.
Criticul Ștefan Oprea l-a descris perfect: un actor de forță, cu grija detaliului semnificativ. Așa era. Fiecare gest avea rost. Fiecare replică – greutate. Nu juca. Trăia. Și trăia, mereu, pentru ceilalți.
După un scurt popas la Turda, din 1967 până la sfârșit, TT-ul i-a fost acasă. Piatra Neamț i-a fost scenă. Prietenii i-au fost familie. A jucat, a montat, a îndrumat. A deschis porțile către tinerii regizori, către teatrul viu, actual, riscant.
A iubit teatrul până la capăt. Și dincolo. Chiar și după pensionare, s-a întors. Cu spectacole, cu idei, cu prezență. A fondat Teatrul π Buni – un vis personal devenit spațiu alternativ pentru teatrul altfel.
A primit Premiul UNITER pentru cel mai bun manager. A fost cetățean de onoare al orașului. Dar, repet: onoarea nu vine din titlu. Vine din el. Din Corneliu Dan Borcia.
Acum, poate mai mult ca niciodată, Teatrul Tineretului își amintește. Nu doar de ce a fost. Ci de ce este posibil să fie, atunci când în loc de uitare alegem oglinda. Și privim. Adevărat. Cu recunoștință. Cu emoție. Cu tăcerea aceea densă, care urmează mereu după o mare replică.
Corneliu Dan Borcia. Cetățean de onoare? Da. Dar mai ales, onoarea teatrului.
