Lumea s-a schimbat. Nu este vorba doar despre o serie de crize succesive, ci despre o transformare fundamentală a ordinii globale. Sudul Global, odată un conglomerat fragmentat de națiuni cu interese divergente, s-a sudat în jurul Chinei, având Rusia drept principal aliat militar și energetic. În paralel, Europa este împinsă într-o zonă de incertitudine strategică, izolată de vechiul său protector, Statele Unite, și fără o alternativă reală de securitate decât sine însăși.
Războiul lui Trump, sau cum doriți să definiți fractura, nu este doar un conflict economic sau diplomatic, ci o ruptură istorică, în care SUA se retrag din ordinea mondială pe care ele însele au creat-o în urma Războiului Rece. Dacă în anii ’90 Washingtonul dicta regulile jocului global, acum vedem o Americă ce se întoarce spre sine, forțată să aleagă între retragere și adaptare prin mimetism față de adversarii săi.
Într-un scenariu ce până de curând părea imposibil, fost comandant suprem al NATO, amiralul James Stavridis, scrie că Europa se pregătește pentru sfârșitul NATO. Dacă Trump decide retragerea SUA din alianță, statele europene nu vor mai urma linia Washingtonului în politica externă. Administrația Trump și-a informat aliații că, pentru moment, va opri exercițiile militare în Europa.
- Lumea s-a realiniat – ascensiunea Sudului Global
SUA nu și-au epuizat resursele, ci le-au redirecționat spre conflicte și presiuni strategice. Groenlanda, Ucraina, Orientul Mijlociu – toate sunt piese pe tabla de șah a Washingtonului, unde accesul la resurse și controlul geopolitic dictează mișcările. China, în schimb, a construit cumva pe tăcute. Infrastructură, alianțe economice și diplomatice, rute comerciale. Inițiativa Belt and Road leagă Asia, Africa și America Latină de Beijing.
China a creat alianțe economice, unele chiar în interiorul unor structuri internaționale coordonate de SUA, și a oferit alternative la sistemul occidental. Inițiativa Belt and Road a sudat relații comerciale și financiare între Beijing și țările din Asia, Africa și America Latină. Rusia, slăbită de sancțiuni, și-a consolidat relația cu China, acceptând statutul de partener junior, dar oferind resurse și capacități militare unui bloc euroasiatic în plină expansiune.
Această nouă ordine globală funcționează după logici diferite față de vechiul sistem occidental:
- Interdependență economică între China, Rusia și statele emergente, fără impunerea unor modele politice sau ideologice.
- Creșterea puterii organizațiilor alternative, precum BRICS+ și Organizația de Cooperare de la Shanghai, care oferă statelor alternative la FMI și Banca Mondială.
- Un sistem financiar multipolar, în care yuanul țintește să devină moneda de rezervă a Sudului Global, erodând hegemonia dolarului.
Însă nici China și Rusia nu sunt lipsite de vulnerabilități. Pe măsură ce BRICS se extinde rapid, crește și riscul de disfuncționalitate. Dinamica economică a Beijingului încetinește, iar Moscova se confruntă cu o uzură tot mai accentuată a resurselor sale strategice. Moscova mai trebuie să balanseze atent relația cu China. Se prefigurează variante de neconceput cândva, cum ar fi trupe chineze de menținere a păcii în Ucraina.
Ceea ce presupune o înțelegere SUA-Rusia-China, cu Europa împinsă la periferia importanței. Se discută, mai degrabă, cu Arabia Saudită, anti-modelul drepturilor omului. Dar prețul mondial al petrolului de acolo pleacă.
SUA, odată hegemonul necontestat, se mișcă acum într-o lume în care regulile sale nu mai sunt acceptate universal, iar sancțiunile economice își pierd din eficiență.
2. SUA și ruptura transatlantică – Europa împinsă în incertitudine
În acest context, deciziile administrației Trump de a suspenda ajutorul pentru Ucraina și de a impune tarife punitive împotriva Uniunii Europene au fost mai mult decât simple măsuri izolate. Ele au marcat începutul unei separări sistemice între Washington și Europa, forțând continentul să-și caute propria cale sau să cadă în irelevanță.
James Stavridis descrie în articolul său un scenariu de neimaginat până acum: ce se întâmplă dacă SUA ies din NATO? În acest caz, Europa ar putea fi forțată să-și caute un nou echilibru de putere, poate chiar într-o formă de cooperare economică și militară cu China.
Președintele francez Emmanuel Macron a avertizat că „generația noastră nu va mai primi dividendele păcii”. Această declarație nu se referă doar la războiul din Ucraina, ci la întreaga arhitectură de securitate europeană, care se încovoaie sub greutatea noilor realități.
Acest „împreună” invocat de Macron nu mai include Statele Unite, cel puțin nu în forma de până acum. Europa trebuie să-și asume propria apărare, iar Franța a sugerat deja că arsenalul său nuclear ar putea deveni un scut pentru întregul continent.
Dacă Europa nu își construiește rapid o capacitate de apărare unificată, riscă să devină o zonă-tampon între o Americă în retragere și un bloc euroasiatic tot mai puternic.
3. Unde se află România? Între fidelitate și real-politik
România a fost, în ultimele decenii, unul dintre cei mai loiali parteneri ai Statelor Unite, chiar și atunci când această loialitate a fost menținută în detrimentul unei poziții mai echilibrate în cadrul Uniunii Europene. Însă această fidelitate nu mai pare totală, fiind înclinată mai degrabă spre ex-tabăra democrată-sorosistă și componenta europeană a acesteia. Părem defazați și incapabili să reacționăm prompt, inclusiv în definirea interesului național.
În timp ce alte state europene își recalibrează pozițiile în fața unei Americi imprevizibile, România arată blocată în proiect. Deși e obligată să ia în calcul realitățile emergente ale unei lumi realiniate.
Lord Palmerston, fost prim-ministru britanic, spunea în 1848 în Camera Comunelor:
„Nu avem aliați eterni și nu avem dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue, și este de datoria noastră să le urmăm.”
Dacă acest principiu a stat la baza politicii externe britanice timp de secole, România a ignorat, aparent, lecția. Politicienii noștri nu par să fi trecut printr-o școală care să studieze, dacă nu opera, măcar citate scurte din Palmerston.
În noul context geopolitic, România are câteva direcții posibile:
- Continuarea fidelității fixe față de SUA, chiar dacă Washingtonul își reduce angajamentele în regiune și nu mai este unde era pe harta orientării geopolitice. Această strategie riscă să transforme România într-o țară care își sacrifică resursele și poziția geopolitică fără a primi, în schimb, garanții solide de securitate sau dezvoltare economică.
- O recalibrare a poziției în interiorul Uniunii Europene, jucând un rol mai activ în inițiativele de securitate continentală, cum ar fi propunerea lui Macron privind autonomia strategică europeană. Aceasta ar presupune investiții serioase în apărare și o capacitate de negociere mai puternică la Bruxelles.
- O abordare echilibrată între Vest și Sudul Global, menținând parteneriatele cu SUA și UE, dar diversificând relațiile economice și diplomatice cu actori precum China, India și țările emergente.
În fața unei Americi care își reconsideră rolul global, România trebuie să își definească propriul interes național, fără să se mai bazeze pe promisiuni externe care pot fi anulate peste noapte. Trebuie, de asemenea, să ia decizii interne.
Politica externă este apanajul Președintelui. Adică ceva ce noi nu avem.
Lumea s-a schimbat. De fapt, noi am clipit și ea s-a schimbat.
Întrebarea fundamentală pentru București este dacă va avea curajul și inteligența de a se adapta înainte ca realitatea să îi cerceteze carotida.
