Domnul Profesor Mancaș s-a stins. A fost un om cum rar întâlnești în viață. Dacă ai noroc.
A fost un Dascăl. Un om de fină cultură, cu umor, cu modestie. Prin mâinile sale au trecut generații de elevi. Ce au rămas să poarte în viață darul de cunoaștere și înțelegere care, cu determinare, abnegație și talent, le-a fost înmânat de omul și dascălul Mihai Mancaș.
În urmă cu aproape doi ani, jurnalista Gabriela Raucă a adunat mărturii ale foștilor elevi ai domnului Mancaș într-o emisiune surpriză, dedicată domniei sale, pe postul Pro Diaspora, în emisiunea Simfonia Culorilor.
Atunci m-am gândit la ce a însemnat domnul Mancaș pentru mine, unul dintre mulții săi elevi:
”Sunt oameni care intră în viața noastră și indiferent de meandrele acesteia, rămân cu noi, în persoană sau pur și simplu în gând. Așa s-a întâmplat cu domnul profesor Mancaș, care are acest dar de a atinge vieți. Nu a fost profesorul meu ”oficial” de limba română.
Am urmat un liceu cu profil de matematică fizică, Petru Rareș. Dar m-a poftit cu mare generozitate să învăț cu colegii de la filologie care mergeau la Olimpiada de Limba Română. Era un regal de discuții, de autori, de cărți.
Nimic nu era înghețat într-o programă școlară. Țin minte primele versuri din acea discuție care nu s-a încheiat niciodată despre Nichita Stănescu: ”Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”.
Era abstractizarea superioară a liricii. Și domnul profesor Mancaș ne oferise o cheie a ei. Mi-am adus aminte de asta 20 de ani mai târziu în fața unei lucrări de Picasso.
Era la capătul unui șirag de picturi medievale ale mielului mistic. Era sinteza, abstractizarea durerii și saltul, șocul produs în linia de picturi ilustre m-a întors către versurile lui Nichita Stănescu și la înțelegerea oferită de dascălul meu. Despre asta cred că e vorba.
Despre o comunicare care transcende imediatul sau prezența. Gabriel Liiceanu a definit ideal acest lucru când a spus că fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv: ”Măsura în care el este, e dată de consistența acestui edificiu.
De mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și pe care i-a iubit fără rest, fără umbră și împotriva cărora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, fie că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață. Fiecare om face față la ce se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta.
Fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară, noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde”.
Ne-am rătăci pur și simplu în viață.
Prezența și persoana domnului Mihai Mancaș, asta sunt: o călăuză”.
În amintirea Profesorului Mihai-Emilian Mancaș
(18 iulie 1933 – 23 aprilie 2025)
Născut în Dobreni, județul Neamț, în familia de învățători Maria (n. Cojocaru) și Neculai Mancaș, Mihai-Emilian Mancaș a urmat cursurile Liceului „Petru Rareș” din Piatra-Neamț și ale Facultății de Filologie a Universității din București, completate prin specializări postuniversitare în literatură universală la București și Iași.
A fost un dascăl remarcabil, dedicat formării a zeci de generații de elevi în județul Neamț. A predat limba și literatura română cu pasiune și rigoare la Colegiul Național „Petru Rareș”, unde a fost și director (1969–1975), la Colegiul Național „Calistrat Hogaș”, la Liceul din Bicaz, fostul Liceu Energetic (astăzi Colegiul Național de Informatică), precum și în alte unități școlare din județ. Sub îndrumarea sa, elevii au obținut numeroase premii la olimpiade și concursuri, iar mulți dintre foștii săi elevi au urmat cariere remarcabile.
După 1989, a fost ales deputat în primul Parlament al României democratice, activând în Adunarea Constituantă și contribuind la redactarea Constituției și a peste 250 de legi. În momente dificile, precum Mineriada, a dat dovadă de curaj și demnitate, rămânând fidel convingerilor sale.
Scriitor prolific și atent observator al lumii din jur, a publicat mii de articole, tablete și pamflete, precum și volume precum Sine ira, Mămăliga și Poezii din junețe. Lucrările sale se remarcă prin ironie fină, spirit critic și un profund respect pentru limba română și valorile culturale românești.
Profesorul Mihai Mancaș rămâne în memoria colectivă ca un intelectual rafinat, un dascăl adevărat și un scriitor cu har, care a format caractere și a luminat minți.
Condoleanțe sincere familiei îndoliate din partea redacției Monitorul de Roman.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
