Pe 22 mai, într-o parcare din Sectorul 1 al Capitalei, un inspector superior ANAF primește, printr-un intermediar, un plic cu 3.000 de euro. Banii nu sunt pentru un serviciu, ci pentru o tăcere. Dimitriu Andrei-Petru, funcționar cu rang înalt în Direcția Generală Antifraudă Fiscală (D.G.A.F.), e prins în flagrant de procurorii DNA. Acuzația: trafic de influență, în formă continuată. Practic, a transformat controlul fiscal într-un abonament lunar de protecție.
Dar povestea nu se termină în parcare. În aceeași zi, DNA descinde în opt locații din București, Ilfov și Giurgiu – inclusiv la sediul unei instituții publice majore: ANAF.
Mita, sistem de lucru: 2.000 de euro pe lună pentru „liniște fiscală”
Între martie și mai 2025, inspectorul Dimitriu ar fi pretins și primit sume importante de bani de la o administratoare de firme – în total, zeci de mii de euro, în schimbul influenței pe care pretindea că o are asupra colegilor și superiorilor săi. A oferit: anularea sesizărilor penale, sancțiuni blânde, amânarea controalelor, ba chiar promisiunea ca timp de un an societățile respective să nu fie deranjate de ANAF, în schimbul unei „rate” lunare de 2.000 de euro.
Pe ce piață se negocia influența? În zona transportului alternativ — aplicații de ridesharing, firme digitale, domenii unde legislația fiscală e încă tulbure, iar controalele sunt frecvente și costisitoare. Era nevoie de „umbrele”. Iar Dimitriu oferea una, contra cost.
Este, în esență, statul paralel fiscal: unul informal, care funcționează prin relații, plicuri și interpuși, nu prin legi și formulare.
Percheziții la sursă: ANAF, scena faptei
Faptul că una dintre percheziții a vizat sediul central al ANAF este o lovitură directă în imaginea și credibilitatea instituției. Nu mai vorbim despre corupție la marginea sistemului, ci despre suspiciuni care urcă în vârful lanțului funcționarilor publici. DNA confirmă că sunt cercetate și alte persoane, posibil inclusiv superiori ai lui Dimitriu. E clar: această rețea avea adâncime și acoperire.
În timp ce procurorii scoteau documente din birourile Fiscului, conducerea ANAF ieșea cu un comunicat în care promitea „toleranță zero față de corupție”.
ANAF și firmele nu acționează într-un vid
Trebuie spus: ANAF nu operează într-un laborator steril, iar firmele nu dau mită pentru că „așa vor”. Ele fac parte dintr-un ecosistem economic și social fragilizat, unde regulile sunt uneori interpretabile, unde statul e perceput ca un adversar, iar influența – ca o monedă de schimb.
Într-o economie încă dominată de birocrație, neîncredere și dublu standard, corupția fiscală devine o formă alternativă de reglare a relației dintre stat și contribuabil. Mita devine, pentru unii, un „cost de afacere”. Firmele „cumpără” liniște, controlul devine negociabil, iar inspectorii – parte a jocului. Nu e un accident, ci un model de funcționare, un sistem în care conformarea voluntară devine o povară, nu o opțiune onorabilă.
La fel de important este să spunem răspicat: nu toți funcționarii ANAF sunt corupți. Nu toate firmele caută să fenteze legea. În spatele cifrelor și dosarelor există mii de oameni care își fac meseria cu profesionalism, în mod onest, adesea în condiții grele, cu număr tot mai mare de funcționari care ies la pensie și oameni care trebuie să preia și munca celor plecați. Să-i ignorăm sau să-i includem în aceeași oală cu cei care încalcă legea ar însemna să comitem o nedreptate la rândul nostru.
România are inspectori integri, contribuabili cinstiți și antreprenori care cer reguli clare, nu portițe. Aceștia trebuie susținuți, nu înecați într-o narațiune a generalizării negative. Nu putem face tabula rasa, dar putem face curățenie.
Corupția ca model de afacere: o problemă globală
Important de subliniat este faptul că acest tip de corupție „funcțională” – în care mita devine un cost predictibil al derulării unei afaceri – nu este o invenție românească. Se regăsește în numeroase alte țări, sub forme și mecanisme diferite. Din Brazilia până în India, din Italia până în Ucraina, controalele fiscale, contractele publice sau autorizațiile devin uneori monede de schimb în rețele informale de influență.
Un exemplu notoriu: scandalul Petrobras din Brazilia, unde mita era inclusă în bugetele firmelor ca parte a „cheltuielilor operaționale”. În Italia, în anii ’90, ancheta „Mani Pulite” (Mâini Curate) a scos la iveală o cultură generalizată a „șpăgii necesare” în mediul de afaceri. În India, „taxa de liniște” pentru evitarea controalelor fiscale este recunoscută informal în multe industrii.
Ce au în comun aceste exemple? Lipsa de transparență, impunitatea la vârf și un climat economic nesigur, în care regulile devin negociabile, iar firmele învață că este mai ieftin și mai rapid să „ungă rotițele” decât să urmeze procedura legală.
România nu este o excepție, dar poate deveni un exemplu
Așadar, România nu este un caz singular. Dar poate fi unul diferit. Poate fi una dintre acele țări care aleg să rupă ciclul, nu să-l normalizeze. Pentru asta, e nevoie de mai mult decât dosare penale. E nevoie de instituții puternice, predictibile, dar și de o cultură economică în care integritatea devine activ, nu handicap.
Pentru că da — corupția ca „taxă informală” e o realitate globală. Însă răspunsul la ea trebuie să fie național, ferm și constant. Nu pentru imagine, ci pentru funcționare. Nu ca excepție, ci ca regulă de stat.
Efectul real: distrugerea contractului social
Atunci când un contribuabil plătește taxe corect, iar altul își cumpără protecția, statul pierde mai mult decât bani – pierde încrederea cetățenilor. Dacă legea nu se aplică tuturor, de ce să o mai respecți? Dacă ANAF poate fi „închiriat” pe bază de plicuri, de ce să nu joci și tu la mica înțelegere?
Această erodare a încrederii este cel mai periculos efect al corupției instituționale. Nu pentru că banii nu ajung la buget, ci pentru că cetățeanul nu mai crede în contractul social. Iar o societate fără încredere în reguli e una care funcționează haotic, pe bază de frică, relații și excepții.
Ce e de făcut?
Cazul Dimitriu nu înseamnă distrugerea instituției, ci curățarea ei. Avem nevoie de reforme serioase, nu de gesturi de imagine: transparentizarea procedurilor – ca firmele să știe ce urmează, nu să aștepte cu teamă și portofelul deschis; reformarea profundă a structurilor de control – cu testări de integritate și responsabilitate reală; simplificarea legislației fiscale, astfel încât respectarea ei să fie nu doar posibilă, ci logică și sustenabilă.
Și mai ales, un nou contract între stat și contribuabil, bazat pe încredere și corectitudine, nu pe suspiciune și corupție.
Când DNA intră cu mandat în sediul ANAF, nu e doar un caz penal. E o problemă de sistem.
